Nu ma uitam in locul potrivit

Am avut marea onoare sa fiu soim al patriei. Dupa asta, am avut si mai marea onoare sa fiu pionier. Problema mea, si a colegilor mei de clasa, era alta. De cand am intrat in clasa I, pana cand am fost facuti pionieri(parca printr-a II-a)... pauza. Ne-am zbatut in deriva, neapartinand nici unei categorii, neintegrati in nici o ("nicio") miscare, marginalizati si nestiind ce doctrina sa abordam.

In sfarsit. Clasa a II-a. Pregatiri pentru festivitatea de primire in fraternitatea pionierilor. Am avut o poezie care se potivea foarte bine. Nu mai stiu exact cum era, dar tin mine "...cravata rosie de pionier... / Cat de rau imi pare/ Ca n-o port si eu.". Sau ceva de genu...

Mandru de poezia mea si de faptul ca ma reprezenta atat de bine, merg cu maica'mea de mana la serbare... Invatatoarea mea, prost project manager... ce face? Pai... mai intai ne face pionieri... si dupa aia spectacolul pregatit de noi. Pai cum sa spun eu cu cravata la gat "Cat de rau imi pare/ Ca n-o port si eu"? Oare oamenii aia multi de acolo, nu o sa observe ca o am deja la gat? Ar fi culmea ipocriziei din partea mea.

Asta e. Imi vine ranul, ies in fata, si, in hohotele de ras ale intregii sali, am recitat poezia. Dar in timp ce recitam, chiar ma gandeam:

"Bah, bine ca m-am asezat cu spatele la sala si cu fata la scena goala, ca asa am mai spalat din rusine."