Oamenii din capul meu

Nu sunt rosii, sau verzi. Sau nu MAI sunt... Cu partea aia din viata mea am terminat. Pe astia ii creez eu sistematic.

In spatele unui blog, ascunsi dupa un profil, in spatele unei ferestre de mes/mirc (a fost odata). La inceput poate nu ii observ. Mai intai ma agata cu o idee interesanta. citesc (discut) mai mult. Usor usor ma prind si incep sa simt cum, cateodata, si ei simt ca mine. Aflu intamplari pe care le-au trait si altii, si vad reactii care nu imi sunt straine. Ma bucur ca impartasesc acealeasi ganduri cu persoane normale, si ca tratamentul a dat roade :).

De acum le dau un glas. De cele mai multe ori rapid, cu intonatia corecta, ca frazele sa iasa asa cum vreau eu sa le citesc. Ce povestesc ei ma ajuta sa iau de la oamenii pe care ii cunosc expresii, trasaturi, strambaturi, incruntari, lacrimi si, la un moment dat, ma trezesc ca frazele sunt rostite intr-un anumit fel de un protagonist, care gesticuleaza, ridica din spranceana sau rade cu gura pana la urechi. Nu sunt niciodata urati. Ce rost ar avea sa stau sa citesc, vorbesc, corespondez cu o persoana din ale carei cuvinte sa rezulte uratenie.

Uneori ma confrunt cu imaginea reala, care nu a fost niciodata aproape de imaginea creata de mine. Trebuie sa redefinesc trasaturile sa prind expresiile, strambaturile, incruntarile si lacrimile pe noul tipar. Sa adaptez vocea si intonatia. Dar asta e doar forma pe care o ia omul deja existent si nu e nimic dramatic in ceea ce priveste metamorfoza. Omul imaginar ramane la fel de extraordinar, amuzant sau spiritual.

In capul meu unii au murit, facand loc unor oameni reali extraordinari. Altii traiesc inca, si ii tin in viata citind posturile pe care le scriu.


PS: E mai vechi dar l-am revazut la tv si ca "de Craciun" ( more on youtube :) )